Părea tânăr, părea la fel de tânăr mereu... Și mama mea l-a avut profesor, iar el era la fel de tânăr. Deși multe fire de păr acum îi erau albe, nimic nu părea că  s-ar mai fi schimbat. Zâmbea discret, îngăduitor, râdea uneori frenetic, juca și se juca tot timpul, în rolul său, adăugând, cu fiecare lecție, câte o sămânță de lumină în sufletele noastre de copii. El  este Profesorul, omul care m-a învățat să gândesc și,   mai presus de toate, omul care m-a învățat să mă bucur   pentru că gândesc !  Și din  vreme, netulburat, Profesorul va rămâne o imagine vie, peste farmecul lin, delicat,  al Școlii..., deasupra, mereu și mereu deasupra    miracolului subtil al cunoașterii.